Când oamenii foarte buni devin invizibili

Am întâlnit de multe ori, de-a lungul carierei, profesioniști foarte buni care porneau de la o convingere simplă: dacă îmi fac treaba bine, rezultatele vor vorbi de la sine.

Mi-ar plăcea să spun că așa se întâmplă întotdeauna.

Dar nu se întâmplă.

Într-o organizație, mai ales într-una mare sau aflată într-un ritm accelerat de creștere, sunt foarte multe lucruri care concurează pentru atenția liderilor. Proiecte, rezultate, probleme, schimbări, oameni, decizii.

În acest context, performanța nu devine automat vizibilă doar pentru că există.

Și aici apare un paradox care mi se pare important:

Unii dintre oamenii care contribuie cel mai mult sunt și cei care simt cel mai puțin nevoia să vorbească despre contribuția lor.

Să fii bun nu înseamnă automat să fii văzut

Există profesioniști care intră într-o încăpere și își fac prezența simțită imediat.

Și există alții pe care îi descoperi în timp.

Sunt cei care rezolvă problema dificilă. Care țin lucrurile împreună când apar tensiuni. Care îi ajută pe ceilalți fără să transforme fiecare contribuție într-o realizare personală. Care livrează constant, fără prea mult zgomot în jurul lor.

De multe ori, tocmai pentru că sunt atât de constanți, ajungem să considerăm contribuția lor aproape firească.

Știm că „se vor descurca”.

Le mai dăm un proiect.

Apoi încă unul.

Și, fără să ne dăm seama, încrederea noastră în ei poate ajunge să îi facă mai puțin vizibili, nu mai mult.

Mi se pare unul dintre paradoxurile interesante ale organizațiilor.

Când cineva rezolvă constant lucrurile, începem să observăm mai puțin efortul din spatele rezultatului.

Până când persoana respectivă nu mai este acolo.

Atunci, uneori, descoperim cât de mult ținea de fapt în picioare.

Vizibilitatea nu este același lucru cu autopromovarea

Cred că mulți profesioniști foarte buni au o anumită reținere față de ideea de vizibilitate.

O asociază cu autopromovarea.

Cu nevoia de a vorbi permanent despre propriile rezultate.

Cu acel tip de prezență profesională care poate părea uneori mai mare decât contribuția din spatele ei.

Înțeleg această reținere.

Dar cred că există o diferență importantă între autopromovare și capacitatea de a-ți face contribuția vizibilă.

Vizibilitatea sănătoasă nu înseamnă să vorbești mai mult despre tine. Înseamnă să poți explica valoarea muncii tale.

Ce ai schimbat?
Ce problemă ai rezolvat?
Ce rezultat a produs munca ta?
Ce a devenit posibil pentru business datorită contribuției tale?

Este o diferență subtilă, dar importantă.

Nu este vorba despre „Uitați-vă ce am făcut eu.”

Este mai degrabă despre „Aceasta a fost problema, aceasta a fost contribuția mea și acesta este impactul.”

Mai ales pe măsură ce creștem profesional, cred că această capacitate devine tot mai importantă.

Pentru că organizațiile nu pot recunoaște întotdeauna ceea ce nu pot vedea.

Dar nu aș pune toată responsabilitatea pe angajat

Aici cred că discuția despre vizibilitate devine mai interesantă.

Este foarte ușor să le spunem oamenilor:

„Trebuie să fii mai vizibil.”

„Trebuie să îți construiești personal brand-ul.”

„Trebuie să vorbești mai mult despre rezultate.”

Și există adevăr în toate acestea.

Dar, după mai mult de 20 de ani de lucru cu oameni, lideri și organizații, nu cred că este suficient.

Există și o responsabilitate a leadershipului de a vedea.

Un manager bun nu ar trebui să recunoască doar persoanele care știu să își facă foarte bine cunoscute rezultatele.

Ar trebui să știe cine creează valoare în echipa lui.
Cine este căutat de ceilalți atunci când apare o problemă.
Cine face echipa mai bună.
Cine livrează constant.
Cine are influență fără să aibă neapărat cea mai puternică voce din încăpere.
Și cine contribuie la rezultate care, uneori, ajung să fie prezentate de altcineva.

Pentru mine, aceasta este o parte importantă a leadershipului.

Nu doar să evaluăm performanța care ajunge la noi, ci să fim suficient de aproape de organizație încât să înțelegem unde se creează cu adevărat valoarea.

Când recunoaștem doar ce este vizibil, transmitem un mesaj

Există și un efect organizațional mai larg.

Oamenii observă cine este promovat.
Observă cine primește proiectele importante.
Cine este invitat în conversațiile relevante.
Cine este recunoscut.

Și își formează foarte repede o concluzie despre ceea ce organizația apreciază cu adevărat.

Dacă vizibilitatea este recompensată constant mai mult decât contribuția, nu ar trebui să fim surprinși când oamenii încep să investească mai multă energie în a fi văzuți decât în a crea valoare.

Iar dacă oamenii foarte buni simt, în timp, că munca lor este luată ca un dat, apare un risc și mai mare.

Nu întotdeauna vor cere recunoaștere.
Nu întotdeauna vor spune că sunt nemulțumiți.
Uneori vor continua pur și simplu să livreze.
Până când vor pleca.

Iar uneori abia atunci organizația înțelege cât de valoroși erau.

Poate avem nevoie de ambele

Nu cred că soluția este să alegem între performanță și vizibilitate.

Avem nevoie de ambele.

Ca profesioniști, avem responsabilitatea să învățăm să explicăm impactul muncii noastre fără să simțim că asta ne diminuează autenticitatea.
Să nu presupunem că rezultatele se vor explica întotdeauna singure.
Să putem spune ce am făcut, dar mai ales de ce a contat.

Iar ca lideri, avem responsabilitatea să nu confundăm prezența cu performanța și încrederea afișată cu valoarea creată.
Să căutăm și contribuțiile mai puțin zgomotoase.
Să le facem vizibile.
Și să ne asigurăm că oamenii pe care ne bazăm cel mai mult nu devin, tocmai din acest motiv, oamenii pe care ajungem să îi vedem cel mai puțin.

Poate că întrebarea pentru fiecare dintre noi este:

Cât de clar se vede impactul muncii mele?Dar pentru lideri aș adăuga încă una:
Pe cine foarte bun din organizația mea risc să nu văd suficient?
Pentru că performanța nu ar trebui să aibă nevoie de zgomot pentru a fi recunoscută.

Dar are nevoie să fie văzută.